Home
Născut : 27 noiembrie 1885 Târlișua, Bistrița-Năsăud, România Decedat : 1 septembrie 1944 (59 de ani) Valea Mare-Podgoria, Ștefănești, Argeș, România Înmormântat: Cimitirul Bellu Cauza decesului: Boală pulmonară Frați și surori: Emil Rebreanu și Livia Rebreanu-Hulea Căsătorit: Fanny Rebreanu Cetățenie: Română Religie :Biserica Română Unită cu Roma Ocupație :Scriitor, Jurnalist, Dramaturg, Traducător, Director al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” actualul TNB Limbi vorbite:Română, Franceză, Maghiară, Germană Studii :Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta
S-a alăturat mai multor cercuri literare, și a lucrat ca jurnalist la Ordinea, apoi la Falanga literară și artistică. La cererea guvernului austro-ungar, a fost arestat în februarie 1910; după ce a fost deținut la Închisoarea Văcărești, a fost extrădat. Rebreanu a fost încarcerat la Gyula, fiind eliberat în august; după o scurtă ședere în regiunea Beszterce-Naszód (azi Bistrița-Năsăud) s-a întors la București. În 1911–1912 a fost secretar la Teatrul Național din Craiova, unde a lucrat sub conducerea nuvelatorului Emil Gârleanu. S-a căsătorit cu actrița Fanny Rădulescu.
Prima sa a apărut în 1912 cu un volum de romane adunate sub titlul Frământări. În timpul Primului Război Mondial, Rebreanu a fost reporter la ziarul Adevărul și a continuat să publice nuvele: Golanii („Huliganii”) și Mărturisire (Marturisire) în 1916 și Răfuială („Resentimentul”) în 1919. După război, a devenit un colaborator important la societatea literară Sburătorul condusă de criticul literar Eugen Lovinescu.
În 1920, Rebreanu publică romanul Ion, primul roman modern românesc, în care descrie luptele pentru proprietatea pământului în Transilvania rurală. Pentru Ion, Rebreanu a primit un premiu Academiei Române; a devenit membru titular al instituției în 1939. Între 1928 și 1930 a fost președinte al Teatrului Național din București, iar din 1925 până în 1932 a fost președinte al Societății Scriitorilor Români. În 1942 i s-a conferit Ordinul Coroana României, gradul de Mare Cruce.
În 1944, la 59 de ani, a murit de o boală pulmonară în casa sa de la țară din Valea Mare-Podgoria, județul Argeș. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Biografie
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu (1863-1914) și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865-1945) era pasionată de teatru. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Scriitorul oferă el însuși o mărturie despre acei ani: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
A început cursurile școlii primare în 1891. Despre această epocă oferă el însuși o mărturie: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, în limba română. În 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase, în limba maghiară și limba germană.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul "eminent". Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine.
În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare".
Din 1903 până în 1906 a urmat, ca bursier al statului austro-ungar, Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. După 17 luni de serviciu militar este radiat din cadrele militare pentru "gestiune nepricepută a bugetului popotei ofițerilor."
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. După 17 luni de serviciu militar este radiat din cadrele militare pentru "gestiune nepricepută a bugetului popotei ofițerilor."
În 1909 pentru o scurtă perioadă de timp a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul Nepos. Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București, unde participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, în cadrul căruia a prezentat nuvela Proștii.
În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-un memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba „românilor de peste munți”. În închisoarea Văcărești a terminat nuvela Culcușul.
La 16 august 1910, eliberat din închisoare, tribunalul de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea, în zona lui de baștină. Din București a primit vestea că piesa Osânda „va fi pusă în citire”, ulterior, însă, a fost respinsă.
În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum se cuvine limba literară românească: "A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București." "Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut dincoace, la București."
În iunie, 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului, cu care se va căsători în 1912); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie).
În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Șaban-Făgețel. Pe 19 ianuarie se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica.
Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul dar la sfârșitul războiului a fost concediat.
În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. "Fugarul" se află într-o situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.
13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze romanul.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național. A acceptat numirea de director al cotidianului Viața (fără o participare esențială).
În luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene.
27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept).
7 iulie 1944, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”
La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.